1. În general, problemele inginereşti sunt modele matematice ale situaţiilor şi fenomenelor fizice.
  2. Modelele matematice ale problemelor inginereşti sunt ecuaţii, sau sisteme de ecuaţii, asociate cu seturi de condiţii iniţiale şi/sau de frontieră (la limită).
  3. Ecuaţiile diferenţiale derivă din aplicarea legilor fundamentale şi principiilor naturii, unui sistem sau unui volum controlat. Aceste ecuaţii fundamentale reprezintă: echilibrul maselor; echilibrul forţelor sau al energiilor.
  4. Atunci când este posibilă obţinerea unei soluţii exacte, aceste ecuaţii oferă detalii ale comportării sistemului modelat, în condiţiile date.
  5. Orice problemă de inginerie conţine două seturi de parametri de proiectare, care influenţează comportarea sistemului. Primul set se referă la parametrii care oferă informaţii referitoare la comportarea naturală a sistemului dat. Aceştia includ: proprietăţile materialului (modulul de elasticitate, conductivitatea termică, vâscozitatea), proprietăţile geometrice (aria, momentul de inerţie geometric). Al doilea set de parametri sunt cei care produc perturbarea sistemului. Aceştia includ: forţe externe, momente externe, diferenţe de temperatură, diferenţe de presiune în curgerea fluidelor.

  6. Esenţa analizei tensiunilor prin elemente finite o constituie înlocuirea corpului deformabil, respectiv a continuumului real printr-un sistem structural articulat ale cãrei subregiuni sunt numite elemente finite şi care, de fapt, sunt pãrţi componente ale acelui corp. Se poate deci vorbi de o structurã de elemente finite ce substituie structura realã.

    Un element este deci o regiune bine definitã a corpului, dar nu numai atât, este necesar ca proprietãţile elementului sã fie în mod adecvat formulate astfel încât acesta sã aibã o funcţionalitate dependentã de restricţiile impuse prin comportamentul întregului din care face parte. Formularea corectã a acestor proprietãţi se face prin intermediul metodelor matriceale.

    Formularea poprietãţilor elementelor finite, ca parte a unui întreg, constituie punctul de plecare în rezolvarea problemei şi se bazeazã pe cunoaşterea precisã a caracteristicilor geometrice şi mecanice a fiecãrui element în parte, cât şi pe evaluarea, tot prin calcul separat pentru fiecare element, a forţelor nodale (forţe şi cupluri). În componenţa forţelor nodale intrã douã tipuri de forţe: forţe concentrate preluate de cãtre noduri şi transmise elementului , şi forţe transmise în noduri de cãtre elementul însuşi. Acestea din urmã sunt cauzate de sarcinile distribuite de-a lungul elementului şi de solicitãrile datorate temperaturii, inexactitãţilor de montaj, etc. Pe scurt, forţele nodale se exprimã fie direct prin componentele lor, fie indirect, prin intermediul deplasãrilor nodale, (sãgeţi şi rotiri ).


ETAPELE  SESIUNII  DE  LUCRU
  ÎN  ANSYS-APDL
1)CONSTRUCŢIA MODELULUI
i.Specificarea numelui sesiunii de lucru
ii.Definirea tipului elementului finit
iii.Definirea constantelor reale ale elementului finit
iv.Definirea proprietăţilor mecanice ale materialului
v.Construcţia geometriei modelului

2)APLICAREA SOLICITĂRILOR ŞI GENERAREA SOLUŢIEI
i.Definirea tipului de analiză
ii.Aplicarea încărcărilor
iii.Specificarea “paşilor de încărcare”-dacă este cazul
iv.Generarea soluţiei

3)POSTPROCESAREA